Home

Informatii utile



Publicitate
. .

 

 

ASIGURAREA NECESARULUI DE APĂ SUB ASPECT CANTITATIV ŞI CALITATIV


Alături de aer şi hrană, apa reprezintă unul dintre factorii principali ai mediului ambiant, care influenţează profund toate vieţuitoarele. Primele forme de viaţă au apărut în mediul acvatic, iar organismele care s-au adaptat ulterior la viaţa terestră au rămas dependente de existenţa apei şi de calităţile acesteia. Apa constituie solventul şi vehiculul pentru majoritatea substanţelor biogene şi mediul de desfăşurare a principalelor reacţii biochimice (metabolism, excreţie, termoreglare etc).
Apa pentru băut, numită obişnuit apă potabilă, trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, care sunt prevăzute în normele de potabilitate. în ţara noastră, normele de potabilitate a apei sunt stabilite prin STAS 1342-91.
Nu există un standard separat pentru apa destinată animalelor, considerându-se că apa destinată animalelor trebuie să aibă aceeaşi calitate ca şi cea consumată de oameni. Această cerinţă are la bază constatarea că animalele domestice sunt la fel de sensibile ca şi oamenii, în cazul abaterilor de la normele de potabilitate. Un alt argument în sprijinul menţinerii aceloraşi norme de potabilitate îl constituie faptul că apa într-o fermă serveşte şi pentru prelucrarea primară a produselor animaliere, care intră în hrana omului. Şi în plus, nu se justifică sub aspect economic amenajarea de reţele separate de apă.
Cu toate acestea, există situaţii în care nu se poate asigura apă pentru animale la nivelul cerinţelor standardului. Pentru situaţiile de excepţie, Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei a aprobat anumite derogări, care se referă doar la unele însuşiri organoleptice şi la anumite substanţe, care nu au efecte toxice asupra animalelor. Apa care nu corespunde sub aspect bacteriologic poate fi admisă în consum numai după o prealabilă dezinfecţie.
Dacă nu pot fi respectate nici limitele excepţionale stabilite pentru animale, medicul veterinar poate recurge la o probă biologică experimentală, pe animale de laborator şi pe animale de fermă, folosindu-se cel puţin 10 animale pe o durată de o lună. în experiment se va urmări starea de sănătate a animalelor, nivelul producţiilor şi comportamentul animalelor. Măsura adoptată va avea un caracter tranzitoriu, până la găsirea unor noi surse de apă sau până la aplicarea unor procedee mai eficiente de tratare a apei.
Apa potabilă trebuie să fie lipsită de mirosuri particulare
(hidrogen sulfurat, amoniac şi alte gaze, de petrol, de peşte, de mucegai etc). Standardul admite cel mult miros de gradul 2, care este slab şi sesizat doar de persoane avizate. De asemenea, apa trebuie să fie lipsită de gusturi particulare (amar, sărat, acru, sălciu etc.)- După prevederile standardului, intensitatea gustului nu trebuie să depăşească gradul 2 pe scara de apreciere.
Culoarea influenţează consumul apei, constituind un semnal de avertizare psihică, dar, în acelaşi timp, indică şi o impurificare. Apa potabilă nu trebuie să depăşească 15 grade de culoare, cu limita excepţională de 30 de grade pe scara platină — cobalt.
Apa potabilă trebuie să prezinte o turbiditate scăzută, de maximum 5 grade, cu limită excepţională de 10 grade (scara cu Si02).
Mai importante sunt normele chimice de potabilitate a apei, care se referă la prezenţa unor substanţe chimice în apă. Cele mai periculoase sunt substanţele toxice, cu acţiune nocivă directă asupra organismului animal: arsen, cianuri, cadmiu, fluor, mercur, pesticide etc. Se consideră indezirabile şi anumite substanţe, care nu au acţiune toxică directă, dar modifică proprietăţile organoleptice şi fizice ale apei, reducând consumul: detergenţi, fenoli, fosfaţi, cloruri etc.
Pentru aprecierea potabilităţii apei cel mai frecvent se determină anumite substanţe, care sunt considerate indicatoare ale poluării organice şi cu microorganisme, din această categorie făcând parte: substanţele organice, amoniacul, nitraţii, nitriţii etc.
Prezenţa amoniacului în apele de suprafaţă şi în apa freatică semnifică, de regulă, o poluare recentă şi periculoasă a apei, întrucât amoniacul apare în prima etapă de descompunere a materiei organice, la scurt timp după impurificarea apei şi este obişnuit însoţit şi de diferite microorganisme, care provin din aceeaşi sursă. Din aceste motive, standardul de potabilitate nu admite prezenţa amoniacului în apă. în apele subterane de adâncime se admite ca limită excepţională 0,5 mg/dm3, dacă apa se încadrează în normele bacteriologice de potabilitate. Pentru animale, în absenţa altor surse de apă, se admite concentraţia de 0,5 mg/dm3, chiar şi la apa din sursele de suprafaţă.
Prezenţa nitriţilor în apă semnifică, de regulă, o poluare mai veche, dar încă periculoasă. Deoarece nitriţii sunt toxici, standardul apei nu admite prezenţa nitriţilor în apă. Ca limită excepţională se admite o concentraţie de 0,3 mg/dm în apele din surse subterane (la adâncimi mai mari de 60 m), cu condiţia ca apa să fie corespunzătoare din punct de vedere bacteriologic. Pentru animale, în absenţa altor surse de apă, se admite o concentraţie de 0,4 mg/dm3.
Nitraţii, ca atare, sunt mai puţin toxici, dar în organism, pot suferi un proces de reducere în nitriţi, care acţionează toxic, formând methemoglobină. Nitriţii, prin combinare cu unele amine, formează nitrozamine, care sunt cancerigene. Când nitraţii sunt prezenţi în apă alături de nitriţi şi amoniac, semnifică o poluare veche, continuă şi deci periculoasă. STAS 1342-91 admite o concentraţie de cel mult 45 mg/dm3.
Clorurile provin din sol (roci) sau din dejecţii. La o concentraţie mărită conferă apei un gust sărat şi modifică echilibrul hidro-mineral, în sensul suprasolicitării funcţiei de filtrare şi de resorbţie a rinichilor. Creşterea bruscă a concentraţiei clorurilor semnifică o poluare şi, de regulă, se asociază cu prezenţa amoniacului şi a nitraţilor. Concentraţia maximă admisă de STAS 1342-91 este de 250 mg/dm3. Ca limită excepţională, când apa corespunde din celelalte puncte de vedere, se admit 400 mg/dm3. In absenţa altor surse de apă, pentru păsările domestice se poate admite o concentraţie de 500 mg/l, iar pentru mamiferele domestice până la 1100 mg/dm3.
Sulfaţii pot avea o origine diferită. La concentraţii mai mari imprimă un gust amar apei, reduc aciditatea gastrică şi puterea peptică a acesteia. Standardul de potabilitatea admite cel mult 200 mg/dm3, iar ca limită excepţională 400 mg/dm3. Pentru animale, în absenţa altor surse de apă se admite o concentraţie de până la 800 mg/dm3.
Concentraţiile mari de fier în apa de băut stânjenesc absorbţia carotenului şi a vitaminei A la nivel intestinal. STAS 1342-91 admite o concentraţie maximă de 0,1 mg/dm3 (Fe2+ - Fe3+) sau 0,3 mg/dm3 (Fe2+ + Fe3+ + Mn2+).
Clorul se foloseşte la instalaţiile centrale de aprovizionare pentru dezin-fecţia apei şi protecţia acesteia faţă de impurificări pe parcursul distribuţiei în reţea. în concentraţii mici nu dăunează organismului, dar la concentraţii 1 crescute modifică însuşirile organoleptice ale apei. Clorul rezidual liber, în apa dezinfectată prin clorurare, trebuie să fie în concentraţie de 0,1 — 0,25 mg/ dm3. La capătul reţelei de distribuţie a apei se admit, în mod excepţional şi valori de 0,05 mg/dm3, iar în situaţii deosebite, când se impune creşterea concentraţiei de clor, se admit concentraţii maxime de până la 0,5 mg/dm3.
Apa potabilă nu trebuie să conţină microorganisme patogene.
întrucât, punerea în evidenţă a prezenţei agenţilor patogeni, care ar putea fi transmişi prin apă, ar presupune examene dificile şi deosebit de costisitoare, s-a considerat necesar să se găsească anumiţi indicatori sanitari^ care să permită aprecierea indirectă a riscurilor de ordin epidemiologie pe care îl presupune consumul apei. Cei mai importanţi indicatori sanitari sunt următorii: germenii mezofili aerobi; bacteriile coliforme şi streptococii fecali.
Cerinţa igienică privind germenii mezofili aerobi din apă se exprimă prin numărul de unităţi formatoare de colonii la un centimetru cub de apă (U.F.C. /cm3). Cu cât o apă are un număr total de germeni aerobi mezofili (N.T.G.M.A.) mai mare, cu atât va fi mai mare riscul prezenţei în apă a unor agenţi patogeni (bacterii, virusuri, ciuperci, agenţi parazitari). STAS 1342-91 admite cel mult 20 UFC/cm3, pentru apa dezinfectată furnizată de instalaţii centrale, până la 100 UFC/cm3, pentru apa nedezinfectată din instalaţii şi centrale. La apa din fântâni, izvoare etc. se admit până la 300 UFC/cm3
Prin bacterii coliforme sau germeni coliformi se înţelege un grup de specii Gram-negative, lactozo-pozitive, intestinale (Escherichia coli, Citrobacter, Klebsiella, Arizona, Enterobacter), care se află într-un număr mare în fecale şi au o durată de supravieţuire în apă apropiată de cea a germenilor patogeni nesporulaţi. O parte din bacteriile coliforme (E. coli) sunt prezente doar în intestin (fecale) la om şi la animale, iar restul pot fi întâlnite în mediul extern şi fără o contaminare fecală. De aceea, standardul de potabilitate a apei prevede cerinţe distincte pentru numărul admis de bacili coliformi totali şi numărul de bacili coliformi fecali (E. coli intestinal). Diferenţierea celor doi indicatori permite unele supoziţii privind gravitatea poluării biologice a apei. Prezenţa bacililor coliformi fecali semnifică o poluare recentă şi deci periculoasă a apei. Apa din instalaţiile centrale nu trebuie să conţină bacterii coliforme fecale la 100 cm3.
Dacă alimentarea instalaţiei se face cu apă nedezinfectată se admite prezenţa până la 3 bacterii coliforme totale la 100 cm3, fără bacterii fecale. Apa din sursele locale poate prezenta cel mult 10 bacterii coliforme totale, din care pot fi cel mult 2 bacterii coliforme fecale la 100 cm3.
Instalaţiile de alimentare cu apă trebuie să asigure toate nevoile de consum ale fermei, luând în considerare şi perspectiva de dezvoltare a efectivelor de animale şi a sectoarelor complementare. Necesarul de apă al unei ferme zootehnice se compune, în mod obişnuit, din următoarele:

  1. necesarul de apă pentru consum biologic (apă de băut şi pentru prepararea hranei);
  2. necesarul de apă pentru consum tehnologic (evacuarea hidraulică a dejecţiilor, igiena corporală a animalelor, spălarea şi dezinfecţia adăposturilor produselor animaliere etc);
  3. necesarul de apă pentru scop igienico-sanitar pentru personalul fermei şi pentru consumuri gospodăreşti (grupuri sanitare, duşuri, întreţinerea spaţiilor verzi etc);
  4. necesarul pentru stingerea incendiilor (rezervă de apă intangibilă).

Necesarul de apă diferă şi este dependent de nivelul producţiilor, fiind
ştiut că animalele care dau o producţie mare consumă şi apă mai multă. La vaci există un raport între greutatea corporală şi nevoia de apă, precum şi între cantitatea de lapte produsă şi cea de apă consumată.
Vacile în repaus mamar au nevoie de aproximativ 114 g de apă pe zi pentru fiecare kilogram de greutate corporală, iar vacile în lactaţie necesită 152 g pe zi pentru un kilogram de greutate corporală. Din alte calcule rezultă că pentru producerea unui kilogram de lapte este necesară o cantitate de 3,2 litri de apă.
Puii broiler consumă 1,7 g de apă pentru fiecare gram de furaj concentrat.
Găinile care nu produc ouă consumă 166 cm3/zi, iar cele cu un procent de ouat de 90 % consumă în medie 306 cm3/zi/cap. Valorile de mai sus trebuie considerate doar orientative şi valabile pentru o situaţie dată, deoarece şi alţi factori influenţează consumul de apă (felul alimentaţiei, condiţiile de climă, modul de adăpare etc). La adăparea automată vacile consumă cu aproximativ cinci litri de apă pe zi mai mult, decât la adăparea manuală.
Pe lângă necesarul de consum trebuie luate în considerare şi pierderile din instalaţiile de distribuţie şi adăpare, care adeseori ating 50 % din necesarul total de apă.
Neasigurarea apei în cantitatea şi de calitatea necesară are efecte negative asupra producţiilor şi a sănătăţii la toate speciile de animale. Consecinţele pe plan productiv şi medical sunt însă foarte variate, dependent de felul deficienţelor, de categoria de animale şi de alţi factori ai mediului de viaţă (natura alimentaţiei, condiţiile de climă etc.) Deficienţele faţă de cerinţele adăpării igienice pot fi de ordin cantitativ şi de ordin calitativ. Deficienţele de ordin cantitativ se referă mai frecvent la neasigurarea
necesarului de apă. Privarea totală de apă, în cazul grupurilor mari de animale, survine în mod accidental, când apar defecţiuni importante la instalaţiile de alimentare cu apă (avarii după cutremur, poluări accidentale şi periculoase ale apei, care impun oprirea distribuţiei etc). Este însă frecventă privarea totală de apă a unor animale izolate. De exemplu, în fermele avicole * defecţiunile la adăpători, dacă nu sunt descoperite la timp, prin verificări zilnice, pot cauza privarea de apă la una sau mai multe cuşti.
Tabelul 8
Consumul (biologic şi tehnologic) de apă potabilă pe specii şi categorii de animale

Specificare

Total litri/cap/24 h, în adăposturi cu:

Din care, consum biologic

evacuare mecanică a dejecţiilor

evacuare
hidraulică a
dejecţiilor

Vaci cu lapte

95 - 100

125-130

45-50

Juninci

50-60

70-80

25-30

Viţei 0 - 6 luni

30-35

45-50

5- 10

Tineret bovin până la 2 ani

35-40

60-65

15-20

Tineret bovin la îngrăşat

50-55

80-85

20-25

Tauri de reproducţie

100-110

120-140

50-60

în perioadele de secetă prelungită dispar unele surse de apă, ceea ce poate cauza neasigurarea cu apă pentru un timp a bovinelor şi ovinelor aflate la păşune. De asemenea, pe timpul transportului cu vaporul pe mare sau cu trenul apar uneori neglijenţe, care generează o privare tranzitorie de apă.
diaree profuză etc). La femelele gestante bilanţul hidric este pozitiv, dar, în acest caz, nu este vorba de un consum excesiv de apă, consumul fiind în acord cu cerinţele fiziologice. De asemenea, în ambianţa prea caldă, consumul de apă este crescut, pentru a susţine evaporarea cutanată şi pulmonară, care contribuie la menţinerea homeostaziei termice.
în urma consumului exagerat de apă, care apare după o perioada de dietă hidrică, se produc modificări importante ale tabloului sanguin, iar, uneori apar şi semne clinice de intoxicaţie hidrică. Manifestările clinice pot fi uşoare (salivaţie, agitaţie, colici) şi trecătoare sau mai grave (hemoglobmurie, dispnee, moarte). La curci este descrisă o stare de beţie, determinată de consumul excesiv de apă, după o privare de 12—72 ore. Puii de curcă şi curcile adulte se clatină, bat din aripi, se îngrămădesc în colţurile adăpostului şi prezintă accese convulsive, iar o parte din păsări mor. Un supliment de săruri adăugat în apă previne convulsiile, dar nu reduce semnificativ mortalitatea.
Deficienţele de ordin calitativ sunt, de asemenea, frecvente deoarece în numeroase cazuri apa destinată animalelor nu îndeplineşte cerinţele prevăzute în standardul de potabilitate.
Consumul de apă cu însuşiri organoleptice modificate este obişnuit la carnasiere şi păsări, care nu manifestă rezerve faţă de apele cu mirosuri şi gusturi particulare. Rumegătoarele consumă cu prudenţă apa cu proprietăţi organoleptice modificate şi în cantităţi reduse.
Apa sărată şi cea amară este consumată în cantităţi mai mici de către toate speciile, existând diferenţe în raport cu concentraţia şi felul substanţelor care conferă aceste gusturi. Apa cu gust acrişor, obţinută prin acidulare cu acizi organici sau cu dioxid de carbon, este consumată de păsări şi de porci fără rezervă şi cu efecte benefice asupra ritmului de dezvoltare corporală. Acest procedeu de biostimulare se bazează pe îmbunătăţirea digestiei şi inhibarea florei microbiene de putrefacţie. Folosirea prelungită a apei cu anumite caractere organoleptice uşor modificate poate conduce la obişnuirea animalelor şi la normalizarea consumului de apă. Animalele aduse din alte zone, unde au beneficiat de apă corespunzătoare, resimt intens o perioadă de timp diferenţa de calitate, refuză consumul apei sau aceasta va fi consumată în cantităţi reduse, ceea ce se exprimă şi pe plan productiv.
Apa prea rece este consumată într-o cantitate mai mică la toate
speciile de animale şi poate provoca tulburări ale rezistenţei locale şi a funcţiei organelor de pasaj (faringite, laringite, tulburări gastrointestinale, colici). Efectele mai intense apar la animalele transpirate şi la cele slăbite sau în convalescenţă. In absenţa apei, iarna animalele consumă şi zăpadă, dar în cantitate redusă şi cu consecinţe negative asupra randamentului productiv.
Apa caldă, având un gust fad, nu satisface senzaţia de sete, fiind consumată în cantităţi reduse. In ambianţa prea caldă, consumul de apă creşte, chiar dacă temperatura acesteia este mai ridicată decât cea obişnuită.
La femelele după parturiţie, la animalele în convalescenţă şi la tineret în prima săptămână de viaţă este indicată adăparea cu apă la o temperatură de 20—25 °C.
Consumul de apă cu însuşiri chimice modificate are consecinţe extrem de variate, după cum, deosebit de variată este şi compoziţia chimică a apei şi alimentaţia animalelor. Unele substanţe (cloruri, sulfaţi) prezente în apă nu produc efecte de toxicitate, dar acţionează negativ, prin modificarea gustului şi a mirosului apei. Dar chiar şi substanţele netoxice, la concentraţii mari, perturbă digestia, produc catar digestiv şi determină poliurie (apa prea dură, cu concentraţie crescută de cloruri, sulfaţi şi altele).
Prezenţa substanţelor toxice (nitriţi, arsen, plumb, fluor, cianuri, pesticide etc.) determină efecte diferite, dependent de natura substanţei, concentraţie şi cantitatea ingerată de animale).
Nu numai excesul unor substanţe în apă dăunează animalelor, ci chiar şi insuficienţa lor. De exemplu, excesul de fluor în apă determină fluoroză, iar carenţa de fluor determină creşterea frecvenţei cariilor dentare la om şi la animale. în ţara noastră întâlnim ambele situaţii. în timp ce majoritatea surselor sunt carenţate în fluor (sub 0,5 mg/l), există şi surse de apă, mai ales în preajma fabricilor de fosfaţi, superfosfaţi, acid fluorhidric, emailuri etc, care conţin cantităţi excesive de fluor (peste 3 şi chiar 5 mg/l);
Apa constituie şi o sursă importantă de iod pentru organism. Carenţa în iod determină, la animale şi om, tulburări metabolice complexe (exteriorizate prin guşa endemică la om, mortalitate la porcine, guşă şi debilitate la mânji, sterilitate la vaci etc). In ţara noastră mai mult de jumătate din sursele de apă (mai ales în zonele montane şi premontane) sunt deficitare în iod (sub 3 micrograme la litru). Unele surse de apă, deşi au cantităţi normale de iod (peste 15 micrograme la litru), întreţin carenţa de iod la animale, prin faptul că au o duritate excesivă şi anumiţi antagonişti ai iodului.


sus...

copyright © e-veterinar.ro