contact       



-----------

-----------

 

 

 

LEPTOSPIROZA LA CÂINE


Leptospiroza la câine a fost descrisă pentru prima dată sub numele de ,,tifos canin” (Hofer, 1852) şi apoi ca „boala de Stuttgart” (Klet, 1898) după numele oraşului unde a apărut la câinii dintr-o expoziţie. Etiologia bolii la câini a fost elucidată numai în anul 1933 de către Klarenbeck şi Shuffner, iar la unele animale domestice chiar mai târziu. În România, studiul sistematic al leptospirozelor a fost început în anul 1915, în cadrul Institutului „Dr. Cantacuzino” de către un colectiv de cercetători condus de profesorul Combiescu. Cercetări mai laborioase privind leptospirozele au fost făcute după anul 1955. Leptospiroza canină este foarte răspândită în întreaga lume.

ETIOLOGIE
Genul Leptospira face parte din ordinul Spirochetales, familia Leptospiraceae. În literatura de specialitate se continuă prezentarea genului Leptospira ca având numai două specii: L. interrogans în care sunt cuprinse toate speciile patogene şi L. biflexa care cuprinde tulpinile saprofite. În cadrul fiecăreia din aceste specii s-a constatat o mare diversitate antigenică dar, în anii 1980 s-au adus modificări în clasificarea celor patogene. Astfel, folosindu-se tehnica ADN şi precizarea conţinutului în guanină şi citozină, specia L. interrogans a fost divizată în: L. interrogans, L. weillii,. L. borgpetersenii, L. noguchi, L. santarosi. Clasificarea leptospirelor după contextul structurii antigenice cuprinde până în prezent peste 220 serotipuri, grupate în 30 de serogrupe.
Leptospirele au formă spiralată, cu corpul constituit dintr-un ax, în jurul căruia este răsucit în spirală un cilindru protoplasmatic, cu circa 20 de spire fine şi strânse. Dimensiunile leptospirelor patogene (inclusiv pentru carnivore) variază între 6-20/0,1 μm. Capetele sunt răsucite sub formă de cârlige.
Având grosimea sub limita de vizibilitate la microscopul optic obişnuit cu condensator Abbé, leptospirele nu pot fi văzute în frotiurile colorate cu coloranţi cu anilină. Se pot examina fie în stare nativă, în lichide transparente, la microscopul cu câmp întunecat cu obiectiv 20 x sau 40 x, fie colorate prin metode argentice (Fontana-Tribondeaux, Levaditi, Manuelian etc) când, în urma încărcării cu colorant, devin vizibile la microscopul optic obişnuit. Germenii se cultivă la temperatura de 28-30oC, în aerobioză pe medii speciale (Korthof, Terskih), care conţin ser de iepure.
Leptospirele sunt foarte sensibile la acţiunea agenţilor fizici şi chimici. Substanţele dezinfectante uzuale (formol, hidroxid de sodiu, clorură de var, cloramină), în concentraţiile folosite curent, le distrug în mai puţin de un minut. Soluţiile acide (acidul acetic) sunt mult mai active decât cele bazice.
Prin uscare, leptospirele sunt omorâte instantaneu. Nu rezistă nici la temperaturi ridicate, nici la temperaturi scăzute. Congelarea le omoară rapid. Cel mai bine îşi conservă viabilitatea (până la 142 zile), la temperaturi cuprinse între 11-14oC în culturi sau în apă curată cu pH=7,3. În apele intens contaminate (reziduale), leptospirele patogene nu supravieţuiesc mai mult de 24-48 ore. Germenii sunt sensibili faţă de aproape toate antibioticele, în mod deosebit faţă de penicilină, streptomicină şi tetraciclină, dar nu şi faţă de sulfamide.

CARACTERE EPIZOOTOLOGICE
La infecţia leptospirică sunt receptive toate speciile de animale homeoterme şi omul. Receptivitatea animalelor heteroterme este discutabilă, dar reacţii serologice pozitive au fost găsite şi la acestea. Dintre mamiferele domestice, cele mai receptive sunt porcinele, taurinele şi câinele.
Căile de infecţie sunt multiple. Dintre acestea, calea directă pare să fie cea mai frecventă. La fel de întâlnită este şi transmiterea pe cale indirectă, dintre care consumul de apă poluată este foarte importantă. Leptospirele pot pătrunde şi prin plăgi sau eroziuni ale pielii şi mucoaselor, uneori chiar prin pielea intactă; s-au semnalat şi cazuri de transmitere a bolii prin contact sexual.
Transmiterea leptospirelor se realizează mai uşor în perioadele calde şi umede ale anului, când germenii găsesc condiţii mai bune de supravieţuire în mediul ambiant şi când contactul omului şi al câinilor cu apele infectate se realizează într-o măsură mai mare.
Animalele infectate rămân purtătoare de leptospire în rinichi în tubii contorţi şi elimină germenii prin urină, un timp variabil.
Câinele este gazdă naturală şi specifică pentru L. canicola şi naturală pentru L. icterohaemorrhagiae.
În România o anchetă serologică din 1963 a stabilit că 29,3 % din câinii examinaţi au prezentat infecţii leptospirice cu serovariantele: canicola (17 %); icterohaemorrhagiae (9,7 %) şi foarte rar cu altele (pomona, weilli etc).
Câinii tineri exprimă mai frecvent infecţie clinică deoarece sunt mai sensibili, pe când la adulţi sau la câinii bătrâni, numărul infecţiilor subclinice este cu mult mai mare. Animalele bolnave elimină leptospire timp de câteva zile prin diverse secreţii şi excreţii, iar după trecerea prin boală elimină leptospire numai prin urină, contaminând astfel mediul ambiant.

PATOGENEZA
De la poarta de intrare, reprezentată de mucoase sau pielea lezionată, leptospirele ajung repede în sânge, unde se multiplică determinând creşterea temperaturii.
Pirexia este maximă după 3-6 zile, atunci când şi concentraţia leptospirelor din sânge este maximă, după care ambele scad până în jurul zilei a 8-a de la infecţie, când germenii dispar din sânge, iar temperatura revine la normal, ca urmare a apariţiei anticorpilor.
După trecerea perioadei septicemice, leptospirele se mai menţin puţin timp în ficat şi apoi se cantonează în rinichi, unde rezistă o perioadă îndelungată şi chiar se multiplică în tubii contorţi, la adăpost de acţiunea bactericidă a anticorpilor din sânge, de unde sunt eliminate, intermitent sau continuu, odată cu urina.
În timpul septicemiei, leptospirele se găsesc în ţesuturi şi organe, dar îşi exercită acţiunea patogenă în special asupra ficatului, rinichilor, eritrocitelor şi vaselor sanguine. De aceea, icterul, care este o manifestare caracteristică în infecţia leptospirică, este atât de natură hepatică cât şi hemolitică.
Rinichii sunt afectaţi atât prin acţiunea directă a leptospirelor cât şi prin acţiunea corpilor toxici din organism, care nu au putut fi neutralizaţi datorită afectării ficatului. Moartea poate să survină în faza septicemică, prin colaps circulator, sau mai târziu, prin comă uremică.
Avortul, mai rar întâlnit la căţea, poate fi consecinţa traversării placentei de către leptospire sau a acţiunii directe a toxinei asupra fetuşilor.

TABLOUL CLINIC
Cele două serotipuri care determină leptospiroza la câine, produc afecţiuni separate şi tipice, care au fost individualizate şi prin denumiri diferite: icter infecţios (boala lui Weil canină) produsă de L. icterohaemorrhagiae şi tifos canin (boala de Stuttgart), produsă de L.canicola.
În general, în infecţia cu serovariantele icterohaemorrhagiae şi pomona este afectat mai ales ficatul, în timp ce în infecţia cu L. canicola şi L. grippotyphosa, predomină leziunile şi simptomele consecutive disfuncţiei renale.
Icterul infecţios sau boala lui Weil. Debutează cu febră intensă dar de scurtă durată (1-2 zile), abatere, inapetenţă, la care se adaugă simptome digestive: vomă biliară, diaree cu strii sanguine sau melenă. După revenirea temperaturii la normal, apare icterul. Mucoasa bucală este uscată, icterică, cu echimoze şi uneori cu ulcere pe gingii, Concomitent, pot să apară epistaxis şi icterul mucoasei conjunctivale, iar mai târziu şi pielea de pe regiunea abdominală şi faţa internă a coapselor apare colorată icteric.
La palpaţie, se observă durere în zona hepatică şi renală. Urina, eliminată în cantităţi mici, este de culoare brună şi conţine albumină, leucocite, eritrocite, celule renale, cilindri şi urobilină. Animalele mor în peste 50 % din cazuri, după o evoluţie de 4-5 zile de la apariţia icterului, sau trec într-o formă cronică, cahectizantă. Câinii care supravieţuiesc se refac greu, după o lungă perioadă de convalescenţă. La aceste animale, leptospirele se localizează în rinichi, de unde se elimină în număr mare odată cu urina, uneori aproape în cultură pură, pe perioade lungi, de la câteva luni la 1-2 ani.
Tifosul canin ( forma anicterică) sau boala lui Stuttgart.
Tabloul clinic al acestei forme se caracterizează, pe de o parte, prin nefrite cu uremie, iar pe de altă parte, prin gastroenterită hemoragică. Icterul este prezent la un mic număr de cazuri (maxim 3 %). Boala poate evolua sub patru forme principale: supraacută (septicemică), acută (icterică), subacută (uremică) şi cronică. Perioada de incubaţie este de 8-10 zile.
1. Forma supraacută (septicemică) debutează brusc, printr-o stare febrilă (până la 41oC), cu prostraţie intensă. După 24-48 ore, se instalează o gastroenterită hemoragică foarte gravă. De asemenea, pe mucoasele aparente şi piele apar sufuziuni şi echimoze. Moartea survine în 2-4 zile la aproape 100 % din cazuri.
2. Forma acută (icterică) este rar întâlnită şi se manifestă prin simptome asemănătoare celor din icterul infecţios, de care nu se poate diferenţia decât prin examen serologic. Boala are o evoluţie scurtă şi se termină, în majoritatea cazurilor, prin moarte.
3. Forma subacută (uremică) este cunoscută şi sub numele de sindrom nefritic sau nefrită leptospirică şi reprezintă forma obişnuită de evoluţie a bolii de Stuttgart. Boala debutează prin simptome generale: hipertermie, abatere şi inapetenţă. Câinele bolnav prezintă vărsături dese, uneori sanguinolente. Pe mucoasa bucală şi linguală, iniţial congestionată şi uscată, apar hemoragii şi ulcere. Aceste ulcere se întind şi sunt însoţite de sialoree. În timpul respiraţiei, aerul exală un miros puternic de urină.
Animalul prezintă dureri abdominale, crampe, sensibilitate hepatică şi renală. Icterul este rar întâlnit în această formă, în schimb manifestările renale sunt foarte frecvente. Polidipsia permanentă contrastează cu oliguria sau anuria. Voma continuă şi diareea apoasă duc, în majoritatea cazurilor, la epuizarea animalului şi moartea într-o perioadă de 10 zile, prin hipotermie, cu stare comatoasă.
La unele cazuri au fost descrise tulburări nervoase, de la tremurături pe grupe musculare când se poate confunda cu forma neuromusculară a bolii lui Carré şi până la fenomene grave meningoencefalomielitice.
La examenul urinei se constată, ca şi în forma icterică, albumine, pigmenţi biliari, celule renale, cilindri şi elemente figurate.
La nivel sanguin se constată o creştere pronunţată a ureei (400-800 mg % faţă de 20-50 mg % normal) şi a creatininei. De asemenea, în faza de leptospiremie a bolii se constată leucopenie, iar în faza leptospirurică numărul leucocitelor/mm3 sânge ajunge la 20.000-40.000.
4. Forma cronică este destul de frecventă, putându-se exterioriza fie prin vagi semne hepatice sau renale, fie fără nici o manifestare clinică, dar cu o leptospirurie pozitivă.
Atunci când boala se manifestă clinic, simptomele hepatice şi renale sunt însoţite de semne gastroenterice, exprimate prin constipaţie sau, mai ales, diaree intermitentă. De obicei, leptospirele se localizează în rinichi, unde determină o nefrită cronică, sechelă care va duce în final la moarte.
Această formă poate fi determinată de leptospirurie, iar mai târziu de semnele de insuficienţă renală şi uremie cronică. Ca o complicaţie, pot să apară semne de encefalomielită şi tulburări oculare, de regulă iridociclite uni-sau bilaterale, uşor de confundat cu forma oculară a bolii lui Carré.

TABLOUL LEZIONAL
La câine, leziunile sunt în mare măsură similare, indiferent de serotipul de leptospire infectant. În infecţia cu L. icterohaemorrhagiae se constată sindromul icteric, în care predomină icterul şi hemoragiile în toate ţesuturile şi organele. Dacă infecţia este produsă de L. canicola, se dezvoltă sindromul nefritic şi/sau gastrointestinal, cu leziuni de nefrită interstiţială, gastrită şi enterită, întotdeauna însoţite de hemoragii sub diferite forme pe toate seroasele şi mucoasele. În forma cronică cea mai frecventă şi importantă leziune este nefrita interstiţiala.

DIAGNOSTIC
În formele tipice de boală, diagnosticul de leptospiroză poate fi stabilit printr-un examen clinic atent, coroborat cu o anamneză riguroasă şi după efectuarea unor examene paraclinice.
Conduita de diagnostic pentru leptospiroză poate fi stabilit printr-un examen clinic atent, coroborat cu o anamneză riguroasă şi după efectuarea unor examene paraclinice.
Conduita de diagnostic pentru leptospiroză presupune următoarele etape:
I. Anamneza corect făcută, prin strângerea decât mai multe date oferite de proprietar, ca răspunsuri la întrebările medicului clinician.
II. Examinarea amănunţită pe aparate a câinelui bolnav, folosind inspecţia, palpaţia, percuţia, ascultaţia, înregistrarea temperaturii rectale.
III. Efectuarea de examene paraclinice, care vor include determinări ale numărului elementelor figurate şi formula leucocitară, hemoglobina, creatinina, uraţii din sânge, precum şi albumina, elementele celulare şi pigmenţii biliari din urină. În timpul fazei acute de leptospiroză, bilirubina, colesterolul şi ureea sanguină au crescut în mod semnificativ faţă de limitele maximale normale.
IV. Confirmarea diagnosticului prin examen bacteriologic
Posibil numai în prima parte a bolii, în primele 7-8 zile de la infecţie când animalul bolnav se află în faza febrilă, septicemică.
Pentru izolarea leptospirelor se foloseşte sângele animalelor febrile sau probe din alte ţesuturi recoltate prin biopsie, în condiţii sterile, cum ar fi fragmente din ficat sau mucoasă buco-faringiană. Însămânţările se fac pe mediul Korthof, iar culturile se incubează la 29oC şi se urmăresc la microscop zilnic, timp de 10-12 zile.
V. Confirmarea diagnosticului prin examen serologic
Rezultate reale se obţin numai după o săptămână de boală, când animalul nu mai are febră dar, în schimb, îşi fac apariţia anticorpii serici. După această perioadă, leptospirele dispar din ţesuturi, dar rămân în continuare cantonate la nivelul rinichilor.
Examenul serologic efectuat prin reacţia de aglutinare-liză, furnizează informaţii certe pentru confirmarea diagnosticului, dacă se face pe probe perechi de ser. Prima probă se prelevează în momentul primei examinări clinice şi când a fost depăşită faza leptospiremică (8-10 zile de la infecţie), iar a doua probă se prelevează după aproximativ 2 săptămâni. În cazul unui rezultat pozitiv, titrurile pot ajunge la valori de 1:6400 sau chiar mai mari. Reacţiile concomitent pozitive dar la titruri mai scăzute, faţă de diferite serovariante, se datorează de obicei, coaglutininelor şi nu unor infecţii mixte.
VI. Confirmarea diagnosticului folosind testul imunoenzimatic (ELISA)
Acest test prezintă unele avantaje, cum ar fi un plus de sensibilitate şi posibilitatea diferenţierii anticorpilor post-vaccinali de cei post-infecţioşi dar, în România nu s-a extins în practica curentă.

DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL
În efectuarea diagnosticului diferenţial se vor avea în vedere: boala lui Carré, hepatita contagioasă Rubarth, toxoplasmoza, septicemia streptococică, piroplasmoza, diverse intoxicaţii, nefrite şi uremie de altă natură, parvoviroza, coronaviroza, avitaminoza PP.

TRATAMENTUL LEPTOSPIROZEI LA CÂINE
Pentru tratamentul bolii se indică una din următoarele variante de tratament:
● aureomicină = 20 mg/kg, 5 zile, de 3 ori pe zi;
● streptomicină = 50 mg/kg, 3-6 zile
● penicilină G, minimum 1 milion UI asociată cu 300 ml ser antileptospiric, cu repetare la 48 ore;
● penicilină 70.000 UI/kg, asociată cu streptomicină 22 mg/kg, 7 zile de 2 ori pe zi.
De asemenea, se vor avea în vedere următoarele:
● combaterea vomei prin administrarea de metoclopramid, emetiral etc;
● combaterea diareei cu infuzii de mentă sau zeamă de orez;
● nu se vor folosi sulfamide, deoarece efectul lor terapeutic în această boală este practic nul;
● combaterea deshidratării prin perfuzii cu glucoză şi cu soluţii hidroelectrolitice pentru a preveni dismetaboliile hidro-minerale;
● susţinerea cardiacă cu tonice cardiace în doze mici (cafeină sau pentetrazol);
● administrarea de multivitamine, în special vitamina A (pentru refacerea mucoaselor ulcerate) şi vitaminele C şi K;
● un regim alimentar dietetic care constă din carne slabă fiartă şi tocată în amestec cu orez, ceai de mentă. Pentru a creşte şansele de vindecare, dar şi pentru a preveni îmbolnăvirea altor câini, câinele bolnav va fi izolat şi îngrijit de o singură persoană care va respecta toate măsurile de protecţie, deoarece leptospiroza este o zoonoză.

PROFILAXIE ŞI COMBATERE
Măsuri de prevenire:
● va fi evitat contactul dintre câinii sănătoşi atât cu câinii bolnavi sau trecuţi prin boală, cât şi cu alte specii de animale purtătoare şi eliminatoare de leptospire;
● se va evita administrarea în hrana câinilor a cărnii provenită de la animale bolnave sau purtătoare;
● se vor distruge rozătoarele sinantrope;
● în timpul carantinei profilactice, câinii nou-achiziţionaţi vor fi controlaţi serologic prin reacţia de aglutinare-liză (RMAL);
● evitarea scăldatului în bălţi, locuri poluate.
Pentru profilaxia specifică, există o gamă foarte largă de vaccinuri inactivate, foarte eficace, produse de firme specializate din diverse ţări. În marea lor majoritate fiind vaccinuri polivalente, includ, pe lângă cele 2 serovariante de leptospire, întâlnite frecvent la canide (canicola şi icterohemorrhagiae) şi antigene virale (pentru prevenirea hepatitei contagioase Ruberth, boala lui Carré, Coronavirus şi parainfluenţa).
Institutul Pasteur şi SC Romvac SA, produc vaccin antileptospiric bivalent, inactivat cu căldură şi mertiolat de sodiu, care se administrează în 2 reprize la interval de 3 săptămâni, repetat anual până la 7 ani, dar şi vaccinuri polivalente.
Măsuri de combatere:
● În cazul stabilirii diagnosticului de leptospiroză, câinii bolnavi se izolează şi se tratează în condiţii care să prevină transmiterea bolii la om. În canisă, se impune vaccinarea de necesitate pentru evitarea apariţiei bolii la alţi câini.
● Pentru câinii de companie proprietarul va fi informat şi educat cu privire la efectuarea vaccinărilor preventive sau în caz de risc epizootologic.

 

 

 

e-veterinar.ro

 

°





-----------

-----------